Prefer să stau acasă decât să muncesc

mm

Integrarea persoanelor cu dizabilități în piața muncii este un principiu prioritar în politici sociale naționale, în discuțiile la conferințe, în cursurile de formare pentru persoane cu dizabilități, la dezbaterile dintre specialiștii care gravitează în jurul acestui subiect. Orice terapeut care începe programul de recuperare cu un copil cu o dizabilitate are în minte un viitor în care acel copil este un angajat, realizând o activitate pe măsura abilităților sale.

Totuși, la vârstă adultă, puțini copii cu dizabilități vor deveni angajați pe termen lung. Studii arată că doar aproximativ 12,7% din persoanele cu dizabilităţi, cu vârsta între 18 – 55 ani, au un loc de muncă. În plus, rata şomajului este de două ori mai mare în grupul persoanelor cu dizabilităţi. Mulți angajatori povestesc și despre refuzul tinerilor cu dizabilități de a se angaja și despre alegerea de a sta acasă, în contextul în care principala sursă de venit este venitul social aferent statutului de persoană cu dizabilități.

De ce acești tineri aleg să refuze un loc de muncă?

Din exterior, unii dintre noi se pot gândi la motive precum:

  • pentru că e mai ușor să stai acasă și să ai poate același venit;
  • pentru că tinerii cu dizabilități sunt leneși și nu sunt învățați cu ce presupune a fi la locul de muncă;
  • pentru că nu sunt locuri de muncă serioase;
  • pentru că… și motivele pot curge în continuare.

Nu sunt un specialist în recrutare și angajare pentru a da răspunsuri detaliate și exhaustive la această întrebare. Dar mi-au venit în minte însă toți copiii și adolescenții cu dizabilități cu care am avut șansa să lucrez în programe de recuperare și psihoterapie. Puțini dintre ei s-au angajat sau se vor angaja. Cu gândul la ei, am observat ceva important în parcursul lor: cât de autonomi au devenit pe parcursul programului de recuperare și cum s-au adaptat emoțional la statutul de „persoană cu dizabilități”.

  1. „Sunt mare, mă descurc singur!”

Aceasta este fraza pe care orice părinte și-ar dori să o audă cât mai des de la copilul lui cu dizabilități. O aude însă rar și o cultivă și el rar, fără să își dea seama. Din prima clipă în care un copil cu dizabilități începe un program de recuperare, indiferent de tipul de dizabilitate, scopul final este de a fi autonom. Pentru acest lucru e nevoie de răbdare, ani de terapie combinată și echipe de specialiști. Deși progresele copilului vin și abilitățile lui se cizelează, am observat ca el pare a fi permanent ajutat (la început justificat) chiar și în momentul în care, cu puțin spațiu liber în jurul lui, ar putea să facă multe lucruri sigur.

Puțini părinți vorbesc despre viitorul job al copilului lor într-o astfel de situație. Li se pare ceva greu de atins, un obiectiv ușor idealizat, și cumva, când povestesc despre copilul lor autonom și cât de cât independent, tot alături de el se proiectează, oferindu-i suport ori de câte ori este nevoie. Și specialiști cad în aceeași capcană, a dificultății de a vedea câteodată într-un copil cu dizabilitate, un adult angajat și cu o autonomie variabilă. În Olanda, adulții cu autism trăiesc în apartamente protejate și lucrează în spații accesibilizate pentru ei, separați de familie. Activitatea lor este clar supravegheată, dar nimeni nu le realizează sarcinile de zi cu zi.  Și învață acest principiu din copilărie, știind că vor ajunge cândva să fie singuri, pe cont propriu. Pleacă la drum cu ideea de a fi autonom în ciuda dizabilității, nu de a recupera un handicap față de ceilalți.

Nu este ușor să ai o dizabilitate în România. Absolut deloc. Însă, am observat că de multe ori noi, cei din jurul persoanelor cu dizabilități, ne pierdem în grijă și suport și lăsăm prea puțin spațiu de experimentare și de testare a independenței și a propriilor limite. În acest context al grijii, unde s-ar putea crea oportunitățile de învățare pentru un tânăr cu dizabilități și de exersare a abilităților necesare la locul de muncă? Cum se învață punctualitatea sau perseverența? De cele mai multe ori prin exercițiu, trăit și asumat.

  1. „Oricum vor râde toți de mine, ca și până acum! Mai bine renunț!”

Nick Vujic, speaker internațional și persoană cu dizabilitate motorie severă, inspiră mii de oameni prin discursul său privind autodeterminarea și voința extraordinară de a trece peste obstacolele zilnice ale unui tânăr care are parțial cele 4 membre. Dacă el poate, înseamnă că toate persoanele cu dizabilități pot, nu? Da, posibilitățile personale sunt nelimitate, dar procesul prin care se construiește o mentalitate de învingător este greoi, cu suișuri și coborâșuri, cu mentori dedicați în jur și cu un echilibru fin între risc și suport din partea membrilor familiei. Atitudinea aceasta se formează, nu se împrumută și nu este nativă.

A avea o dizabilitate poate deveni o povară, o reamintire permanentă a faptului că tu, persoana cu dizabilități, nu ești ca toți ceilalți și implicit, nici nu ai valoarea lor. Dezvoltarea emoțională a unui copil cu dizabilități este un carusel cu emoții, în care cea mai întâlnită emoție este rușinea și frica: „se uită oamenii ciudat la mine!”, „am nevoie de ajutor să mă descurc”. Dizabilitatea devine o povară vizibilă, concretă, un fel diferit de a fi, atât pentru copil cât și pentru părinte („cine știe ce nu am făcut eu bine, de se chinuie copilul meu așa?”) și este o călătorie anevoioasă în care încrederea în ceilalți și în propriile forțe au mult de suferit.

Cea mai mare nevoie a unui copil/ tânăr cu dizabilități este să fie acceptat așa cum este. Cere mult? Nu, dar are mereu dovada că nu este, pentru că, oricât ne-am dori, societatea românească nu este tocmai tolerantă cu diversitatea. Iar eșecul vine cu o doza mare de rușine, o emoție care paralizează încet, în timp, entuziasmul și rezistența de a mai încerca.

A fi angajat este o altă etapă extrem de importantă din viață, în care persoana cu dizabilități resimte presiunea de a dovedi că are valoare pentru a se simți acceptat. Și după câteva experiențe sociale dificile poate să aleagă să stea acasă, cu bani mai puțini, decât să încerce încă o dată să se adapteze: „Decât să facă față la un alt eșec, mai bine stau în zona de comfort, mă protejez, pentru că, încă o situație în care cei din jur mă resping, m-ar dărâma. Și nu mai am reurse”. În acest context, incidența crescută a simptomelor de depresie și anxietate subclinică (adică atipice și puțin vizibile celor din jur) la persoanele cu dizabilități pot fi mai bine înțelese. Un alt subiect despre care persoanelor cu dizabilități le este greu să vorbească.

În loc de concluzii

Articolul acesta nu caută motive sau explicații detaliate pentru răspunsul la întrebarea din titlu. Acest fenomen al refuzului de a se angaja, prezent în viața tinerilor cu dizabilități are foarte multe variabile sociale, culturale, economice, psiho-emoționale și educaționale. Acest articol deschide doar o discuție despre niște abilități de bază ale unui angajat cu dizabilitate, despre gradul lui real de autonomie personală și socială și despre mecanismele proprii de reglare a unei emoționalități deja puse mai mult la încercare. La toate acestea, bineînțeles, se adaugă  provocările vieții de adult.

Există povești de succes ale persoanelor cu dizabilități care merg în fiecare zi la locul de muncă. În același timp, dincolo de drumul greu al dezvoltării lor personale sunt mult mai mulți tineri cu dizabilități care se afundă, fără să conștientizeze, în frici nespuse, ascunse, fără prea multe „arme” emoționale. Ei sunt cei care renunță.

Ce ar avea nevoie? De mai multe experiențe de viață, ce poate au fost evitate până în prezent, dar și de discuții oneste, poate pentru prima dată în viață, despre monștri cu care se luptă. Discuții simple, cu empatie și blândețe, despre rușine și frici, despre cum este să nu îți iasă din prima și despre cum este să îți găsești locul și sensul tău în lume. Locul tău diferit.

 

Autor: Elena Cazacu

„Fac cu pasiune ceea ce fac astfel încât sunt greu de inclus într-un tipar. Sunt un psihoterapeut jucăuș în lucrul cu copiii, dar și cu adolescenții și cu adulții. Viața mea profesională, timp de 10 ani, a acumulat experiențe una și una, de la familii cu abuz, familii cu copiii cu dizabilități, la copii și adolescenți bolnavi de cancer și tineri cu tulburări de comportament și adicții. Dincolo de «hainele» purtate (psihoterapeut, specialist comportamental, trainer)  am rămas fascinată de emoții și de acea forță specială a conexiunii umane care spune: «Te văd! Sunt aici. Și ai valoare!»”

3 comentarii

  1. Stelian

    Susţinerea morală (venită din familie sau din contactul cu cei din jur) şi voinţa sunt extrem de importante în evoluţia oricărei persoane (cu sau fără dizabilitate). 🙂

    Felicitări pentru articol! 🙂

    Raspuns
    1. admin Autor

      Multumim frumos! Ne bucuram ca v-a placut articolul si ca ne sustineti.

      Raspuns
  2. Andrei

    Ca persoana cu dizabilitati, nu as crede ca o persoana ca mine ar pune problema asa… „decat sa lucrez, mai bine stau acasa”… Oricine are nevoie sa simta ca e util, ca e important si ca apartine unui grup (regasim asta si in piramida nevoilor a lui Maslow). Efectul „mai bine stau acasa” consider eu ca poate fi determinat de lipsa de curaj, neincrederea si necunoasterea abilitatilor proprii… Dar in opinia mea, pana la urma, nu cred ca exista gandul: „mai bine stau acasa” in mintea unei persoane cu deficiente, pentru ca aceasta doreste sa lucreze ca sa poata avea simtul rostului existentei sale, dar si o situatie financiara mai buna, pentru ca, indemnizatiile oferite de stat sunt un adevarat colac de salvare, acestea iti asigura minimul nevoilor de trai si poate asa persoana in cauza intra intr-o stare de delasare… in orice caz, o indemnizatie nu este suficienta, spre exemplu nu poti accesa un credit imobiliar pe baza ei… deci nevoia de a lucra clar exista pt toata lumea!
    O alta cauza pentru statul acasa poate fi pur si simplu procrastinarea, sau lipsa de informatii cu privire la: unde gasesc un loc de munca; oare eu ce pot lucra; daca eu nu stiu ce pot lucra, atunci cum pot sa conving pe cineva ca merit sa fiu angajat; si altele…

    Raspuns

Spune-ne parerea ta.

Potlucra.eu

Scopul nostru este sa ajutam persoanele cu dizabilitati sa-si gaseasca locul de munca potrivit si sa facilitam procesul de recrutare pentru companiile interesate de acest proiect.

Fondator : Radu Stefan
Contact : contact@potlucra.eu

Termeni si conditii

Contact